TOTUL PRIN OCHII MEI
vineri, 6 mai 2011
ADIO CLASA a V-a
SUNT FOARTE FERICITA CA SE TERMINA SCOALA SI LUAM VACANTA DE 3 LUNI,DAR SUNT SI TRISTA PENTRU CA CRED CA MA VOI PLICTISI .
miercuri, 30 martie 2011
TOM AND JERRY
Tom și Jerry este o serie desene animate, care prezintă o pereche de dușmani, o pisică de casă și un șoricel. În numeroase episoade Tom Motanul încearcă să-l captureze pe Jerry Șoarecele colocatarul său nedorit, creând haos și dezastru. În anumite episoade Tom încearcă sa mănânce păsări, pești sau alți șoareci, însă niciodată pe Jerry sau pe Tuffy. Unele dintre motivele care duc la război sunt: sabotarea planurilor lui Tom de către abilul său inamic, consumarea alimentelor de către Jerry pe care Tom ar fi trebuit să le păzească, răzbunarea, un motan rival, o femelă sau doar din plăcerea unuia dintre cei doi inamici. Tom reușește rar să-l prindă pe Jerry, doar atunci când șoricelul ajută alte victime ale lui Tom. Destul de interesant, la începutul episoadelor din "era Hanna-Barbera" lângă titlu apar chipurile lui Tom și a lui Jerry zâmbind unul la altul, ceea ce este destul de ciudat având în vedere că cei doi sunt inamici. Există, de asemenea mai multe cazuri în care aceștia prezintă sentimente de prietenie unul pentru altul ca de exemplu în episodul "Thomas îndrăgostit" sau în episodul "Jerry și leul" când Jerry se preface că este rănit, iar Tom aduce trusa de prim-ajutor pentru a-l ajuta pe Jerry.
PERSONAJE
PERSONAJE
- Tom Motanul
- Thomas "Tom" Motanul este un motan albastru / gri care a apărut prima oară în 1940 în episodul "Motanul e pus pe liber". Tom a fost inițial cunoscut sub numele de "Jasper" în timpul său de debut în acest episod, cu toate acestea, începând de la apariția sa în următorul episod "Gustarea de la miezul nopții" și în continuare, el este cunoscut ca "Tom".
- Jerry Șoarecele
- Jerry Șoarecele este un șoarece maro, care a apărut pentru prima dată ca un șoarece anonim în 1940 în episodul "Motanul e pus pe liber". Ani mai târziu, William Hanna a dat șoarecelui numele ca "Jinx", în timp ce Joseph Barbera a susținut ca șoarecele să fie anonim în prima sa apariție.
- Spike
- Tyke
- Butch
- Toodles Galore
- Mami DoiPantofi
- Tuffy
- Rățoiul
- Fulger
- Topsy
- Cap-Sec
- George și Joan
- Jeannie
- Vărul George
- Vărul Mușchi
- Unchiul Pecos
CAII SI PONEII
NUTRITIA PONEIULUI
Poneii sunt animale de companie extraordinare, din ce in ce mai des intalnite si la noi. Cand vine vorba de nutritie, majoritatea oamenilor cred ca ei ar trebui sa aiba aceeasi dieta ca si caii. Avand in vedere ca ei fac parte din aceeasi specie, rationamentul nu ar parea atat de eronat. Insa este. Poneii au nevoi nutritionale foarte diferite fata de cai. Cantitatea de hrana si de suplimente necesare poneiul este mult mai mica decat la cai. Un singur tain al unui cal adult i-ar putea fi suficient unui ponei o zi intreaga. De asemenea zicala „vrei calule ovaz?!” nu se aplica intotdeauna si la calutii pitici.
Poneii s-au dezvoltat in zone geografice unde conditiile de mediu erau foarte dificile si hrana era putina, slab nutritiva si greu de dobandit. Toate acestea au avut impact asupra taliei lor, care a avut de suferit, insa astfel a fost creat un organism robust, puternic, care tine piept cu brio oricaror intemperii. Evolutiv, poneii dragalasi din ziua de azi, au avut de parcurs un drum lung si anevoios, cu multe lipsuri si suferinte. In concluzie, calutii acestia se multumesc cu hrana putina, dar de calitate, iar cerealele sau suplimentele alimentare se servesc doar in conditii speciale. In gospodariile noastre poneii nu mai au parte de conditii anevoioase de mediu si sacrifica mai putina energie pentru procurarea hranei decat inaintasii lor. In plus aspectul lor dragalas ne indeamna pe toti sa ii oferim de fiecare data o gustare delicioasa. Astfel nu e de mirare ca multi caluti ajung obezi si pot suferi de boli inflamatorii ca si colica sau laminita (furbura). De aceea dieta poneiului necesita atentie si cunoastere din partea proprietarului.
Orice regim alimentar se construieste pe baza greutatii animalului si a nivelului de efort fizic pe care il depune. La maturitate cantariti animalul si in functie de greutatea lui calculati ce cantitate de hrana necesita. Daca nu aveti posibilitatea sa va cantariti animalul, in magazinele de specialitate veti gasi benzi gradate cu care se cuprinde circumferinta pieptului, rezultatul obtinut semnifica greutatea animalului. O formula simpla ne spune ca un ponei ar trebui sa primeasca furaje uscate (fan) in valoare de 1.5-> 2.5% din greutatea sa. O dieta de intretinere este suficient sa se bazeze doar pe fan, respectiv pascut, eventual cu unele recompense din cand in cand, asta daca poneiul nu este prea durduliu. Insa daca avem un calut care depune efort fizic, este calarit sau se afla in antrenament, atunci suplimentele alimentare de tipul cerealelor sau a premixurilor speciale din comert sunt necesare. Medicul veterinar sau alt crescator avizat va va recomanda dozele optime din aceste suplimente.
Poneii au un sistem digestiv scurt si un stomac de marimea unei mingi de rugby. Ei nu pot consuma mult la o masa, de aceea este bine ca ei sa primeasca 3-4 tainuri pe zi. Poneii sunt mancaciosi si nu sunt constienti de anatomia stomacului lor, astfel ca daca au mancare din belsug se hranesc in exces, fapt ce poate duce usor la colici, extrem de periculoase pentru cabaline.
Trecerea de la fan la pasune trebuie sa se faca lent. Iarba proaspata este foarte apetisanta, calutul o mananca lacom si deja am aflat ce se poate intampla. De aceea primavara poneiul este scos cateva zeci de minute la iarba verde, o data pe zi, apoi revine la fan. In zilele urmatoare se creste durata sederii la pasunat progresiv, pana cand sistemul lui digestiv va fi tolerat bine noul tip de hrana. Pasunea pentru ponei nu trebuie sa fie una luxurianta, cu iarba din abundenta. Lasat multe ore cu mancarea preferata la indemana poneiul nu se va mai opri si din nou ajungem la probleme. Daca nu aveti alta posibilitate, ingraditi o suprafata mica din aceasta pasune, suficienta cat sa manance poneiul in cateva ore; sau dupa o vreme mutati animalul intr-un alt tarc lipsit de iarba. Ideal ar fi sa aveti o parcela cu iarba verde rara, greu de gasit, dupa care poneiul sa caute mereu. Pentru a preveni supraalimentarea unii crescatori opteaza pentru botnitele speciale pentru manji, care limiteaza accesul la hrana.
Tractul intestinal special, face ca poneii sa fie predispusi la enterocolite si mai ales la fecale cu consistenta crescuta (chiar constipatie). De aceea dieta ar trebui sa contia 80% nutreturi uscate sau iarba proaspata, si un procent mult mai mic de cereale. Daca poneiul dumneavoastra se afla intr-un astfel de blocaj intestinal adesea, optati pentru varianta inmuierii grauntelor in apa calduta inainte de a fi administrate. Pe langa graunte (ovaz sau porumb, niciodata grau, orz sau secara) calutul poate fi recompensat din cand in cand si cu fructe sau legume: morcovi, mere, curmale, stafide, seminte de floarea-soarelui, granule speciale din comert. Morcovii sau merele vor trebui taiate bucati pentru ca animalul pofticios sa nu se inece. Interzise poneilor sunt: rosiile, cartofii, ghinda, ciocolata, zaharul, varza, brocoli. Pascutul pe gazon este de asemenea nerecomandat. Sfecla de zahar sau cea furajera, melasa pot fi administrate cu masura animalelor care depun efort fizic regulat. Sunt o sursa de energie importanta, cu degajare lenta.
Poneiul are nevoie sa aiba mereu la dispozitie apa proaspata si curata. Periodic spalati bine recipientele pentru hrana si apa. Un ponei adult consuma aproximativ 40 de litri de apa zilnic, aveti grija sa i-o oferiti. Nelipsita din alimentatia lui este sarea. Un bloc de sare sau o galeata cu sare maruntita sa fie mereu in tarcul lui. Desi poneiul nu este un animal pretentios la mancare, fanul sa fie de buna calitate: uscat verde, sa miroase placut, sa nu fie prafuit sau mucegait, sa nu fie vechi sau deteriorat (maruntit).
RASE DE CAI MISAKI
Misaki este o rasa de ponei nativa din Japonia si, la fel ca si alti cai originari din aceasta tara, se crede ca s-a dezvoltat din caii adusi in Japonia din China, prin importuri mai vechi, datand de cel putin 2.000 de ani.
Rasa a fost identificata pentru prima data in actele oficiale in anul 1697, atunci cand familia Akizuki, din clanul Takanabe a format un grup de cai salbatici si a dezvoltat animale de reproducere. Astazi, Misaki este clasificata ca fiind o rasa aflata in pericol, insa oarecum pe linia de plutire, cu doar aproximativ 100 de animale vii. Aceasta populatie a ramas relativ stabila in ultimii 20 de ani, minimum de indivizi fiind de 53 inregistrat in anul 1973.
Misaki reprezinta una dintre cele opt rase de cai, considerate a fi native din Japonia si traieste ca animal salbatic intr-un cadru natural, intr-un areal desemnat al Monumentului National din Cape Toi (cunoscut, de asemenea, ca Toimisaki), care se afla la frontiera cu municipiul Kushima, la sud de Prefectura Miyazaki de pe insula Kyushu. Poneii apartinand acestei rase reprezinta o atractie pentru turisti, iar la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial au fost declarati valori nationale naturale.
Misaki este de inaltimea unui ponei obisnuit, avand talia cuprinsa intre 123 si 134 cm la greaban. Cu toate acestea, prezinta caracteristicile si proportiile unui cal. Cei mai multi dintre indivizi sunt murgi sau negri, ocazional castanii; marcajele albe sunt rare.
CALUL AUSTRIAC CU SANGE CALD
Un austriac cu sange cald este un tip de cal inregistrat in Asociatia Cailor de Rasa cu sange cald din Austria (Arbeitsgemeinschaft f�r Warmblutzucht in �sterreich). Desi provine din cai de sarituri si dresaj din multe alte tari, la originea lui, austriacul se trage din cai nativi, cu o lunga istorie. AWO pastreaza un registru genealogic deschis, in care iepele si armasarii trebuie sa treaca de o inspectie riguroasa inainte de a deveni animale de reproducere.
Conform standardului scris, austriacul cu sange cald are la origine o iapa dintre vechii cai de cavalerie austrieci, cum ar fi: Nonius, Furioso-North Star, Shagya sau Ghidran. Caii sportivi cu sange cald proveniti din alte tari au fost si continua sa fie folositi pentru a obtine un cal mai potrivit cu perioada moderna, pentru show-uri de dresaj si sarituri. Rafinamentul specific austriacului vine de la caii pur sange Shagya arabi si de la anglo-arabul Trakehner. Combinatia dintre tipul Nanius de campie si influentele arabe date de Ghigran sau Shagya sugereaza o gama larga de trasaturi distinctive, in mod special in privinta capului. Rasele de cai precum: Lipitan, Kladruber, poneii, trapasii si alte rase de specialitate nu sunt premise in descendenta austriacului cu sange cald.
In timp ce toate animalele de reproducere trebuie sa masoare cel putin 158 cm la greaban, inaltimea ideala este de 164-168 cm. Shagya arabi reprezinta o excep�ie, deoarece sunt permisi atata vreme cat ajung la o talie de 150 cm.
AWO nu dezaproba anumite culori sau marcaje si, cu toate acestea, austriacul cu sange cald tipic tinde sa fie uniform colorat, ceea ce ii permite sa se potriveasca mai bine in hamuri. Nonius, de exemplu, are o culoare intunecata uniforma si corpul nemarcat, Ghidran este in intregime castaniu, Shagya, in mare parte, gri, si asa mai departe. Prin urmare, in afara de negru, maro, castaniu, gri si murg, celelelate culorile ar trebui probabil, sa fie catalogate ca fiind in afara standardului. Niciunul dintre armasarii austrieci folositi pentru imperechere nu prezinta culori neobisnuite.
PONEII DE EXMOOR
Este un animal preistoric care putea fi intalnit in tinutul mlastinos Exmoor, din sud-vestul Marii Britanii, fiind, de asemenea, una dintre cele mai vechi rase autohtone. Prima dovada scrisa referitoare la existenta acestor ponei apare in Domesday Book (registru cadastral), unde 104 astfel de animale au fost inregistrate in anul 1085. Poneii de Exmoor erau folositi la muncile agricole, precum: aratul, trasul carutelor sau transportul fermierilor peste dealurile accidentate.
In jurul anului 1700, fermierilor locali li s-a permis sa-si pasca poneii in padure, astfel ca aproximativ 150 de animale ratacesc inca libere prin teritoriul mlastinos. A existat chiar si o carte a hergheliilor de ponei de Exmoor, insa aceasta a fost distrusa in timpul celui de-al doilea razboi mondial. La acel moment specia aproape disparuse, fiind inregistrate numai 50 de iepe si 4 armasari ramasi. Un nou registru genealogic a fost inceput in anul 1952, numarul poneilor de Exmood aflandu-se de atunci in crestere. Cu toate acestea, poneiul se afla inca pe lista animalelor aflate in pericol de disparitie.
Selectia naturala a contribuit la aparitia unui ponei adaptat sa supravietuiasca unui climat rece si umed, fara provizii de hrana si fara protectia oamenilor. Rasa poneilor de Exmood prezinta doua caracteristici distincte: ochii “acoperiti” (spranceana acopera si protejeaza ochii de vant si de ploaie) si “jgheabul de zapada” - un grup de fire scurte de par, dispuse in partea de sus a cozii, intr-o forma care permite captarea apei de ploaie si a zapazii de pe corp. Acest smoc de par care functioneaza precum un canal collector pica in fiecare vara si creste la loc in fiecare toamna. Blana de vara este stralucitoare si neteda, insa iarna poneiului ii creste o blana cu textura dubla, care ii asigura animalului atat izolare temica cat si impermeabilitate, ceea ce ii permite sa reziste in cele mai aspre conditii de mediu, ramanad uscat la nivelul pielii.
Poneiul Exmood are o frunte lata, urechile mici, ochii mari si “acoperiti”, gatul gros, pieptul adanc, umerii bine trasi inapoi, spatele larg si picioarele scurte. Acestea sunt, de altfel, foarte puternice si rezistente. Culoarea predominanta este cea murga. Are o talie de pana la 1,25 m.
Este un animal inteligent, bland, docil, in perioda interbelica fiind popular ca si ponei pentru copii.
RASA DE CAL BULONEZA
Este una dintre cele mai importante rase de cai de povara, care s-a format in vechiul tinut Boulonnais, care era marginit la nord de comitatul Guines, l’Ardresis si Calaisis, la est de provincia D’Artois, la sud de Ponthieu si la vest de ocean. Bulonia, parte a Frantei, era impartita in doua: Bulonia de sus, al carui sol era in intregime cultivat si Bulonia de jos, cu pamantul mai accidentat si mai bogat in pasuni si produse agricole. Cele doua teritorii erau impartite prin coline.
Rasa de cai buloneza era raspandita in regiunea nordica, centrul sau de productie fiind Pas de Calais si imprejurimile orasului Boulogne sur mer. In aceaste zone se dezvoltase rasa Piquarda, care nu reprezenta altceva decat rasa buloneza degenerata. In partile limitrofe frontierei Belgiei era crescut calul flamand.
Rasa a luat numele de buloneza aproximativ la mijlocul secolului al XVII-lea, formand mai multe varietati, cunoscute in trecut sub denumirile de: Flamanda, Piquarda, Bourbour, Cauchoise etc. Ne vom ocupa insa numai cu descrierea caracterelor zootehnice ale calului bulonez, impartit in doua tipuri: marele si micul bulonez, asemanatoare ca infatisare, insa diferite prin talie. Dintre aceste doua tipuri, micul bulonez se considera a fi tipul natural.
Rasa buloneza are corpul brevimorf, larg si indesat. De regula, calul este mai putin masiv in locurile unde pasunile sunt mai sarace. Armasarul este mai dezvoltat si mai gros decat iapa nu numai din cauza diferentei sexuale, dar si a faptului ca a fost mai bine hranit. Talia sa este de 160 - 170 cm., capul, raportat la corp, nu este mare, este, insa, puternic, falcile masive, profilul, in general, drept, ochii putin cam mici, acoperiti cu pleoape groase, gura mica, narile bine deschise, aripile nasului mobile, motul paros, coama de lungime variabila, stufoasa, gatul scurt, gros, cu partea superioara convexa, greabanul pierdut sub masa musculara, spata bine iesita, bratul si antebratul foarte musculoase, fluerul scurt si usor oblic inainte, facand animalul campat dinainte si cavitatea toracica mare. Perimetrul pieptului, raportat la talie, este foarte mare, spinarea dreapta, uneori usor concava, salele scurte, lungi, crupa foarte dezvoltata, musculoasa, fubla, oblica, coada prinsa jos, coatele uscate, largi si groase, articulatiile bune, tendoanele departate si netezi, parul abundent la glezna, unghia buna, talpa scobita. Ca si culoare predomina vanatul cu toate nuantele lui, negrul si murgul fiind rare. Caii bulonezi in culori mai inchise sunt proveniti din amestecul cu caii belgi.
Cu toata masivitatea lui, calul din aceasta rasa are un mers usor, suplu si adesea troteaza. Totul este armonizat: cap, talie, greutate, forta si rapiditate.
LIMBAJUL SEMNELOR
Limbajul mimico-gestual (sau limbajul semnelor) este un limbaj de exprimare și de gesturi naturale de configurare-spațiu și percepția vizuală prin care persoana sudo-mută poate stabili un canal de comunicare cu mediu social, indiferent dacă sunt persoane surde care știu limbajul sau cineva care cunoaște limbajul semnelor. În timp canal de comunicare pentru vorbire este vocal-auditiv, limbajul semnelor se transmite pe un canal gestual-vizual.
ORIGINEA LIMBAJULUI SEMNELOR
Deși limbajul semnelor este utilizat în prezent aproape exclusiv de persoanele surde, originea sa este la fel de veche ca cea a limbilor orale sau chiar mai veche în istoria apariției umanității, și a fost și încă mai este folosit de către comunitățile auzitoare.
În fapt, cele mai multe grupuri de amerindienii din regiunile din America de Nord, au folosit limbajul mimico-gestual pentru a se înțelege , vorbind limbaje diferite, cu fonologii foarte diferite. Limbajul a fost folosit chiar și după cuceririle europene.
Un alt caz, de asemenea, american, a fost pe insula Manhattan-ului, singură familie, în care un număr mare dintre membrii au fost surdzi ca urmare a moștenirii unei gene dominante, și care comunică cu limbajul semnelor . Un caz similar a avut loc pe insula Martha's Vineyard la sud de statul Massachusetts, în cazul acesta, datorită numărului de angajați un surzi ca foloseau limbajul semnelor a fost, în general, la fel de folosit ca limbajul vocal, până la începutul secolului XX.
În ciuda acestui fapt, nu există referiri la aceste limbaje, înainte de secolul al șaptesprezece-lea.
LIMBAJUL SEMNELOR IN EUROPA
Nu există statistici privind numărul utilizatorilor limbajelor semnelor din Uniunea Europeană, însă sondajul Eurobarometru efectuat în 2001 arăta că 0,2% dintre respondenți cunoșteau un limbaj al semnelor. Dacă extrapolăm acest rezultat la nivel UE, ar însemna că există circa 900 000 de cetățeni care comunică prin limbajul semnelor. Este posibil însă ca aceste cifre să nu reflecte exact realitatea, datorită dimensiunilor mici ale eșantionului chestionat. Conform altor estimări, o persoană dintr-o mie folosește ca primă limbă un limbaj național al semnelor - aceasta ar însemna în jur de 500 000 de cetățeni europeni. Limbajul semnelor poate fi utilizat atât de persoanele surde (pentru care acest limbaj ar putea fi limba maternă), cât și de persoanele cu deficiențe de auz, de prietenii și rudele acestora și de alte persoane (pentru care acest limbaj constituie a doua sau a treia limbă).[1]
LIMBAJUL SEMNELOR IN ROMANIA
Nu există în momentul de față nici o statistică oficială cu privire la numărul de persoane care folosesc sau cunosc limbajul semnelor dar conform unor statistice ne-oficiale publicate de Asociația Națională a Surzilor din România în România există peste 30.000 de persoane surde, surde-mute și hipo-acuzice care știu și folosesc limbajul semnelor.[2].
Singura instituție care se ocupă de limbajul semnelor (limbajul mimico-gestual) și care editează un dicționar este Asociația Națională a Surzilor din România.
ORIGINEA LIMBAJULUI SEMNELOR
Deși limbajul semnelor este utilizat în prezent aproape exclusiv de persoanele surde, originea sa este la fel de veche ca cea a limbilor orale sau chiar mai veche în istoria apariției umanității, și a fost și încă mai este folosit de către comunitățile auzitoare.
În fapt, cele mai multe grupuri de amerindienii din regiunile din America de Nord, au folosit limbajul mimico-gestual pentru a se înțelege , vorbind limbaje diferite, cu fonologii foarte diferite. Limbajul a fost folosit chiar și după cuceririle europene.
Un alt caz, de asemenea, american, a fost pe insula Manhattan-ului, singură familie, în care un număr mare dintre membrii au fost surdzi ca urmare a moștenirii unei gene dominante, și care comunică cu limbajul semnelor . Un caz similar a avut loc pe insula Martha's Vineyard la sud de statul Massachusetts, în cazul acesta, datorită numărului de angajați un surzi ca foloseau limbajul semnelor a fost, în general, la fel de folosit ca limbajul vocal, până la începutul secolului XX.
În ciuda acestui fapt, nu există referiri la aceste limbaje, înainte de secolul al șaptesprezece-lea.
LIMBAJUL SEMNELOR IN EUROPA
Nu există statistici privind numărul utilizatorilor limbajelor semnelor din Uniunea Europeană, însă sondajul Eurobarometru efectuat în 2001 arăta că 0,2% dintre respondenți cunoșteau un limbaj al semnelor. Dacă extrapolăm acest rezultat la nivel UE, ar însemna că există circa 900 000 de cetățeni care comunică prin limbajul semnelor. Este posibil însă ca aceste cifre să nu reflecte exact realitatea, datorită dimensiunilor mici ale eșantionului chestionat. Conform altor estimări, o persoană dintr-o mie folosește ca primă limbă un limbaj național al semnelor - aceasta ar însemna în jur de 500 000 de cetățeni europeni. Limbajul semnelor poate fi utilizat atât de persoanele surde (pentru care acest limbaj ar putea fi limba maternă), cât și de persoanele cu deficiențe de auz, de prietenii și rudele acestora și de alte persoane (pentru care acest limbaj constituie a doua sau a treia limbă).[1]
LIMBAJUL SEMNELOR IN ROMANIA
Nu există în momentul de față nici o statistică oficială cu privire la numărul de persoane care folosesc sau cunosc limbajul semnelor dar conform unor statistice ne-oficiale publicate de Asociația Națională a Surzilor din România în România există peste 30.000 de persoane surde, surde-mute și hipo-acuzice care știu și folosesc limbajul semnelor.[2].
Singura instituție care se ocupă de limbajul semnelor (limbajul mimico-gestual) și care editează un dicționar este Asociația Națională a Surzilor din România.
JOGGING-UL
Despre Jogging
Joggingul este o modalitate de intretinere corporala care ar putea avea urmari neplacute asupra incepatorilor, care se solicita foarte mult inca din primele sedinte si nu isi controleaza atent respiratia si ritmul in care alearga.
Joggingul de intretinere actioneaza asupra activitatii cardiovasculare, circulatiei sangelui in organism si elibereaza stresul si tensiunea musculara.
Tendinta tuturor incepatorilor joggingului de intretinere este de a alerga repede si pe distante mari. Sfatul specialistului este sa optam pentru sedintele scurte la inceput, pe distante mici, parcurse relaxat, fara sa fortam muschii gambelor.
Echipamentul de jogging este foarte important. Incaltarile vor fi foarte comode, pantalonii scurti, iar sosetele scurte, din bumbac, pentru a nu irita piciorul din cauza transpiratiei.
Nivelul apei din organismul celui care face jogging de intretinere scade treptat, tocmai de aceea o sticla de apa nu trebuie sa lipseasca din trusa de sport, pentru o hidratare permanenta.
Sa nu uitam ca si alimentatia este foarte importanta pentru cei care fac jogging. Specialistii recomanda ca prima masa sa se ia dupa o ora de la incheierea sedintei de sport.
Pentru orice tip de accident, cuburile de gheata sunt ideale pentru eliberarea durerilor sau umflaturilor.
Incepatorii joggingului trebuie sa reziste tentatiei puternice de a renunta la aceasta modalitate de intretinere corporala dupa primele zile. Tendinta incepatorilor este de a se solicita foarte mult si a renunta foarte repede.Tocmai de aceea, ideal este sa ne alegem un parter, care sa ne motiveze si cu care sa discutam in pauzele de hidratare, pentru evitarea monotoniei.
Si incepatorii pot beneficia de efectele benefice ale joggingului asupra organismului daca isi propun sa execute corect fiecare sedinta si astfel pot gasi placerea si relaxarea in doar cateva minute de alergari zilnic, pe racoare, in fiecare dimineata.
BASCHETUL
Baschetul este unul dintre cele mai răspândite jocuri sportive din lume; se caracterizează prin finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă.
Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive (fault (sport)) sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea (încălcări).
De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori.
ISTORIC
Vechile populații incașe, maya și aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băștinașii din Florida aveau o țintă formată dintr-un coș de nuiele iar indienii din America plasau un fel de coș în trunchiuri de copac.
În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un conținut mai atractiv și mai dinamic, fără condiții materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi și a înlocuit poarta cu un coș suspendat pe un perete. Astfel a luat naștere sportul căruia i s-a spus apoi basketball (basket = coș, ball = minge).
La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se răspândește în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.) și din 1935 se dispută Campionatele Europene (la care a participat și țara noastră).
REGULAMENT
Un joc de baschet are loc între două echipe a câte 5 jucători pe teren fiecare. Scopul fiecarei echipe este să introducă mingea în coșul adversarilor și să încerce să împiedice cealaltă echipa să înscrie. Echipa care înscrie cele mai multe puncte la terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi pasată, aruncată, lovită, rostogolită, driblată, în orice direcție.Deasemenea îl poți păcăli pe adversar.Pentru asta se folosesc fentele.
TERENUL DE JOC
Terenul de joc este o suprafață dreptunghiulară, plană și dură, liberă de orice obstacol. Dimensiunile terenului trebuie să fie de 28 m în lungime pe 15 m în lățime, acestea fiind măsurate de la marginea interioară a liniilor care delimitează terenul. Federațiile naționale au autoritatea să aprobe pentru competițiile naționale, terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime și 14 m lățime.
Terenul de joc va fi delimitat de linii. Toate liniile trebuie să fie trasate cu aceeași culoare (de preferință alb), să aibă o lățime de 5 cm și să fie clar vizibile. Aceste linii sunt: liniile de fund (pe lățimile terenului) și liniile laterale (pe lungimile terenului). Aceste linii nu fac parte din terenul de joc. Orice obstacol inclusiv scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel puțin 2 m distanță de terenul de joc.
Linia de centru trebuie trasată, paralel cu liniile de fund, din punctele centrale ale fiecărei linii laterale. Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de tușă. Cercul central trebuie trasat la centrul terenului și va avea o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a circumferinței. Dacă suprafața cercului central este colorată, atunci culoarea va fi aceeași cu cea a zonelor de restricție. Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul la jumătatea liniilor de aruncări libere și o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor care le delimitează.
LINIILE DE ARUNCARI LIBERE SI RESTRICTII
O linie de aruncări libere trebuie trasată paralel cu fiecare linie de fund. Marginea ei exterioară trebuie situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei de fund și trebuie să aibă 3,60 m lungime. Centrul liniei trebuie situat pe linia imaginară care unește mijlocul celor două linii de fund. Zonele de restricție trebuie să fie spațiile delimitate pe terenul de joc de liniile de fund, liniile de aruncări libere și liniile care unesc extremitățile liniilor de aruncări libere cu punctele situate pe liniile de fund la 3 m de o parte și de cealaltă a mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii. Toate aceste linii, cu excepția liniilor de fund, fac parte din zona de restricție.
Panoul de baschet este fabricat din metal,sticlă,lemn sau plastic, având grosimea de 3 cm,iar inelul acestuia fiind plasat la 3 m de sol avand un diametru de 40 cm. Mingea de baschet este confecționată dintr-o cameră de cauciuc, acoperită cu o anvelopa de piele, material plastic sau cauciuc, având greutatea de 600-650 gr. și circumferința de 75-80 cm. Jocul este condus de 3 arbitri în teren (conform regulamentului FIBA), ajutați de un scorer și un cronometror.
BASCHETUL IN ROMANIA
Jocul de baschet se răspândește în Europa de la începutul secolului XX, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveția și Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și țara noastră).
La noi în țară, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiții interșcolare. Unul dintre liceele celebre la acea vreme a fost „Mihai Viteazul”, învingător în prima competiție interliceană organizată la noi în țară. De altfel, liceul „Mihai Viteazul” a fost și prima instituție care a beneficiat de un teren regulamentar de baschet. Începând cu anul 1928 se constituie diferite echipe, exclusiv masculine, la cluburile Sportul Studențesc, Juventus sau T.C.R.
Federația Română de Baschet și Volei ia ființă în 1931. Tot atunci este organizat și primul campionat regional masculin. În această perioadă nu existau mai mult de 150-200 sportivi legitimați, baschetul trăind mai ales din insistențele și pasiunea unor animatori. După 23 august 1944, odată cu instaurarea regimului comunist acest sport începe să aibă caracter de masă, ca de altfel majoritatea activităților sportive din acea vreme. Sunt organizate campionate republicane (începând cu anul 1947), se participa la primele Jocuri Balcanice (1946), sunt organizate anual campionate școlare și universitare, precum și festivaluri de minibaschet pentru copii.
Dintre performanțele României pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe locul IV la Campionatele Feminine Europene (1964,1966, 1968) și de două ori pe locul V la cele masculine (1957, 1967), precum și unele succese ale echipelor de club Steaua, Dinamo, Politehnica București, Rapid în cupele europene. În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV. În 1991 echipa masculină de baschet juniori a României a înregistrat cea mai bună peformanță a vreunui lot din România la un campionat mondial de baschet clasându-se pe locul V la CM de la Edmonton, Canada. Din lot făceau parte, printre alții, Ghiță Mureșan, singurul român care a evoluat în NBA sau Constantin (Titi) Popa, doi dintre cei mai cunoscuți baschetbaliști români pe plan internațional.
În acest moment supremația pe plan intern la masculin este deținută de echipa CSU Asesoft Ploiești, iar cel mai valoros baschetbalist este Virgil Stănescu, care s-a transferat în 2007 la formația rusă Unics Kazan.
Un meci de baschet se desfășoară în 4 reprize de câte 10 minute fiecare, cu o pauză de 2 minute între sferturile 1-2 și 3-4, precum și o pauză de 15 minute între sferturile 2-3 conform regulamentului FIBA. În campionatul nord-american NBA meciul se desfășoară în 4 reprize de câte 12 minute fiecare. Spre deosebire de alte jocuri, la baschet se cronometrează timpul efectiv de joc, cronometrul fiind oprit la toate întreruperile jocului. Coș înscris este valabil numai dacă mingea intră în coș pe deasupra lui și trece prin el. Daca in momentul aruncarii jucatorul se afla exteriorul liniilor de trasare a semicercului semicercului, atunci aruncarea va valora 3 puncte. Daca aruncatorul se va afla in interiorul sau in contact cu linia de trasare a semicercului, aruncarea va valora 2 puncte. Fiecare aruncare de la linia de aruncari libere va valora 1 punct. Un meci de baschet nu se termină niciodată cu un scor de egalitate între cele două echipe. Au existat competitii in care echipele puteau termina la egalitate un meci, in cazul desfasurarii unei competitii stil tur -retur, dar numai in cazul meciului tur. În cazul în care la sfârșitul timpului regulamentar de joc cele două echipe se află la egalitate, meciul se va prelungi cu o repriză de prelungire de 5 minute de joc efectiv. Dacă și la capătul acestei reprize situația de egalitate continuă, meciul se va prelungi cu atâtea reprize cât este necesar ca la final o echipă să aibă cel puțin un punct mai mult decât adversara sa.
După fiecare coș marcat, mingea se repune în joc de către echipa aflată în apărare din orice loc aflat înapoia liniei de fund a propriului teren. Timeout-ul se poate acorda în ambele reprize de câte două ori fiecărei echipe, la cererea antrenorului sau a jucătorilor.
În jocul de baschet sunt sancționate (prin pierderea mingii), fie abaterile de la regulament, fie greșelile personale (efectuate prin contact direct cu un adversar). În timpul driblingului jucătorul se poate deplasa pe teren, dar dacă a oprit driblingul, nu-l poate relua, făcându-se vinovat astfel de „dublu dribling”.
Pivotul este un post deținut de un jucător într-o echipă de baschet. Mai poate desemna mișcarea unui jucător cu mingea, care menține cu un picior contactul cu solul, iar cu celălalt își schimbă direcția o dată sau de mai multe ori. Regula pașilor interzice jucătorului aflat în posesia mingii să se deplaseze cu ea în brațe. Regula celor 3 secunde nu permite unui jucător în atac să stea mai mult de 3 secunde în suprafața de aruncări libere sau să țină mai mult de 5 secunde mingea în posesia sa, fără s-o bată în podea. Regula celor 8 secunde obligă echipa care are mingea să treacă în acest interval de timp în terenul advers (cu mingea). Regula celor 24 de secunde impune echipei în atac să arunce la coș în timp de maximum 24 de secunde. Un jucător care comite 5 greșeli personale în timpul jocului este eliminat definitiv de pe teren.
Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive (fault (sport)) sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea (încălcări).
De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori.
ISTORIC
Vechile populații incașe, maya și aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băștinașii din Florida aveau o țintă formată dintr-un coș de nuiele iar indienii din America plasau un fel de coș în trunchiuri de copac.
În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un conținut mai atractiv și mai dinamic, fără condiții materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi și a înlocuit poarta cu un coș suspendat pe un perete. Astfel a luat naștere sportul căruia i s-a spus apoi basketball (basket = coș, ball = minge).
La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se răspândește în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.) și din 1935 se dispută Campionatele Europene (la care a participat și țara noastră).
REGULAMENT
Un joc de baschet are loc între două echipe a câte 5 jucători pe teren fiecare. Scopul fiecarei echipe este să introducă mingea în coșul adversarilor și să încerce să împiedice cealaltă echipa să înscrie. Echipa care înscrie cele mai multe puncte la terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi pasată, aruncată, lovită, rostogolită, driblată, în orice direcție.Deasemenea îl poți păcăli pe adversar.Pentru asta se folosesc fentele.
TERENUL DE JOC
Terenul de joc este o suprafață dreptunghiulară, plană și dură, liberă de orice obstacol. Dimensiunile terenului trebuie să fie de 28 m în lungime pe 15 m în lățime, acestea fiind măsurate de la marginea interioară a liniilor care delimitează terenul. Federațiile naționale au autoritatea să aprobe pentru competițiile naționale, terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime și 14 m lățime.
Terenul de joc va fi delimitat de linii. Toate liniile trebuie să fie trasate cu aceeași culoare (de preferință alb), să aibă o lățime de 5 cm și să fie clar vizibile. Aceste linii sunt: liniile de fund (pe lățimile terenului) și liniile laterale (pe lungimile terenului). Aceste linii nu fac parte din terenul de joc. Orice obstacol inclusiv scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel puțin 2 m distanță de terenul de joc.
Linia de centru trebuie trasată, paralel cu liniile de fund, din punctele centrale ale fiecărei linii laterale. Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de tușă. Cercul central trebuie trasat la centrul terenului și va avea o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a circumferinței. Dacă suprafața cercului central este colorată, atunci culoarea va fi aceeași cu cea a zonelor de restricție. Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul la jumătatea liniilor de aruncări libere și o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor care le delimitează.
LINIILE DE ARUNCARI LIBERE SI RESTRICTII
O linie de aruncări libere trebuie trasată paralel cu fiecare linie de fund. Marginea ei exterioară trebuie situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei de fund și trebuie să aibă 3,60 m lungime. Centrul liniei trebuie situat pe linia imaginară care unește mijlocul celor două linii de fund. Zonele de restricție trebuie să fie spațiile delimitate pe terenul de joc de liniile de fund, liniile de aruncări libere și liniile care unesc extremitățile liniilor de aruncări libere cu punctele situate pe liniile de fund la 3 m de o parte și de cealaltă a mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii. Toate aceste linii, cu excepția liniilor de fund, fac parte din zona de restricție.
Panoul de baschet este fabricat din metal,sticlă,lemn sau plastic, având grosimea de 3 cm,iar inelul acestuia fiind plasat la 3 m de sol avand un diametru de 40 cm. Mingea de baschet este confecționată dintr-o cameră de cauciuc, acoperită cu o anvelopa de piele, material plastic sau cauciuc, având greutatea de 600-650 gr. și circumferința de 75-80 cm. Jocul este condus de 3 arbitri în teren (conform regulamentului FIBA), ajutați de un scorer și un cronometror.
BASCHETUL IN ROMANIA
Jocul de baschet se răspândește în Europa de la începutul secolului XX, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveția și Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și țara noastră).
La noi în țară, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiții interșcolare. Unul dintre liceele celebre la acea vreme a fost „Mihai Viteazul”, învingător în prima competiție interliceană organizată la noi în țară. De altfel, liceul „Mihai Viteazul” a fost și prima instituție care a beneficiat de un teren regulamentar de baschet. Începând cu anul 1928 se constituie diferite echipe, exclusiv masculine, la cluburile Sportul Studențesc, Juventus sau T.C.R.
Federația Română de Baschet și Volei ia ființă în 1931. Tot atunci este organizat și primul campionat regional masculin. În această perioadă nu existau mai mult de 150-200 sportivi legitimați, baschetul trăind mai ales din insistențele și pasiunea unor animatori. După 23 august 1944, odată cu instaurarea regimului comunist acest sport începe să aibă caracter de masă, ca de altfel majoritatea activităților sportive din acea vreme. Sunt organizate campionate republicane (începând cu anul 1947), se participa la primele Jocuri Balcanice (1946), sunt organizate anual campionate școlare și universitare, precum și festivaluri de minibaschet pentru copii.
Dintre performanțele României pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe locul IV la Campionatele Feminine Europene (1964,1966, 1968) și de două ori pe locul V la cele masculine (1957, 1967), precum și unele succese ale echipelor de club Steaua, Dinamo, Politehnica București, Rapid în cupele europene. În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV. În 1991 echipa masculină de baschet juniori a României a înregistrat cea mai bună peformanță a vreunui lot din România la un campionat mondial de baschet clasându-se pe locul V la CM de la Edmonton, Canada. Din lot făceau parte, printre alții, Ghiță Mureșan, singurul român care a evoluat în NBA sau Constantin (Titi) Popa, doi dintre cei mai cunoscuți baschetbaliști români pe plan internațional.
În acest moment supremația pe plan intern la masculin este deținută de echipa CSU Asesoft Ploiești, iar cel mai valoros baschetbalist este Virgil Stănescu, care s-a transferat în 2007 la formația rusă Unics Kazan.
Un meci de baschet se desfășoară în 4 reprize de câte 10 minute fiecare, cu o pauză de 2 minute între sferturile 1-2 și 3-4, precum și o pauză de 15 minute între sferturile 2-3 conform regulamentului FIBA. În campionatul nord-american NBA meciul se desfășoară în 4 reprize de câte 12 minute fiecare. Spre deosebire de alte jocuri, la baschet se cronometrează timpul efectiv de joc, cronometrul fiind oprit la toate întreruperile jocului. Coș înscris este valabil numai dacă mingea intră în coș pe deasupra lui și trece prin el. Daca in momentul aruncarii jucatorul se afla exteriorul liniilor de trasare a semicercului semicercului, atunci aruncarea va valora 3 puncte. Daca aruncatorul se va afla in interiorul sau in contact cu linia de trasare a semicercului, aruncarea va valora 2 puncte. Fiecare aruncare de la linia de aruncari libere va valora 1 punct. Un meci de baschet nu se termină niciodată cu un scor de egalitate între cele două echipe. Au existat competitii in care echipele puteau termina la egalitate un meci, in cazul desfasurarii unei competitii stil tur -retur, dar numai in cazul meciului tur. În cazul în care la sfârșitul timpului regulamentar de joc cele două echipe se află la egalitate, meciul se va prelungi cu o repriză de prelungire de 5 minute de joc efectiv. Dacă și la capătul acestei reprize situația de egalitate continuă, meciul se va prelungi cu atâtea reprize cât este necesar ca la final o echipă să aibă cel puțin un punct mai mult decât adversara sa.
După fiecare coș marcat, mingea se repune în joc de către echipa aflată în apărare din orice loc aflat înapoia liniei de fund a propriului teren. Timeout-ul se poate acorda în ambele reprize de câte două ori fiecărei echipe, la cererea antrenorului sau a jucătorilor.
În jocul de baschet sunt sancționate (prin pierderea mingii), fie abaterile de la regulament, fie greșelile personale (efectuate prin contact direct cu un adversar). În timpul driblingului jucătorul se poate deplasa pe teren, dar dacă a oprit driblingul, nu-l poate relua, făcându-se vinovat astfel de „dublu dribling”.
Pivotul este un post deținut de un jucător într-o echipă de baschet. Mai poate desemna mișcarea unui jucător cu mingea, care menține cu un picior contactul cu solul, iar cu celălalt își schimbă direcția o dată sau de mai multe ori. Regula pașilor interzice jucătorului aflat în posesia mingii să se deplaseze cu ea în brațe. Regula celor 3 secunde nu permite unui jucător în atac să stea mai mult de 3 secunde în suprafața de aruncări libere sau să țină mai mult de 5 secunde mingea în posesia sa, fără s-o bată în podea. Regula celor 8 secunde obligă echipa care are mingea să treacă în acest interval de timp în terenul advers (cu mingea). Regula celor 24 de secunde impune echipei în atac să arunce la coș în timp de maximum 24 de secunde. Un jucător care comite 5 greșeli personale în timpul jocului este eliminat definitiv de pe teren.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)